deci … copilu’ are jucarie

Ati vazut cum ii sclipesc ochii la copil cand da peste o jucarie noua ? Acu’ nu mai e vorba de nici un job, de firme de nimic, doar de un blog. Genial. Pe care il trec la blogroll… cu mare bucurie. Sper sa continue propitarul si sa mai adauge. Aaaa… ce sa adauge ? Ca asta nu am zis. POVESTI. Toate povestile care sunt puse in momentul de fata sunt povesti pe care eu le aveam pe vinil, sau pe placi cum le ziceam, si mi-au inveselit copilaria. 

Pei … fara alte cuvinte … luati de aci’ . Povesti nemuritoare.

Ionel Popescu vs Jon-Ola Nielsen

Probabil va intrebati ce mama lui vrea el sa zica prin titlul respectiv. Am ales sa fac o comparatie. Am ales sa incerc sa arat niste diferente, si asemanari. 

Ionel, nascut in romania, intr-un oras mediu, nu foarte mare, nu foarte mic. Parinti modesti, muncitori, care i-au asigurat o educatie, un stil de viata, un respect, o dorinta de a reusi. 

Jon, nascut in norvegia, intr-un oras mediu, nu foarte mare, nu foarte mic. Aceiasi parinti modesti, muncitori, care i-au asigurat aceleasi lucruri copilului lor. 

Cand spunem oras mediu, parinti modesti, comparam cu ce inseamna acel lucru in tarile respective. Doua nivele diferite. 

Ionel, baiat destept, istet, care vrea sa faca ceva in viata, face un liceu, din care nu ramane cu nimic, face o facultate, avand in minte sa faca ceva pe cont propriu. face tot ce trebuie, urmeaza stiinte economice, munceste din primii ani de facultate, nu face pauza intre liceu si facultate, munceste pe branci, ca sa isi plateasca studiile, studiaza pe branci gandindu-se ca ii va folosi la un moment dat. 

Jon, baiat destept, istet, care si el vrea sa faca ceva in viata, face liceul, si de aici intervin deosebirile. Parintii lui modesti, si statul prin asigurarile sociale, ii dau posibilitatea ca un an de zile, intre liceu si facultate sa se plimbe prin lume. Viziteaza tari apropiate de norvegia, viziteaza tari exotice, intra in contact cu foarte multi oameni, cu foarte multe culturi, diferite de a lui. vede lumea, si isi stinge setea de aventura, pe care orice adolescent o are. 

Ionel, pe de alta parte, pleaca in strainatate … in bulgaria la cumparaturi, ca a luat prima de la serivici si este multumit. viseaza sa calatoreasca, viseaza aventuri, viseaza. vrea si pentru el ceva. dar nu, este constrans sa munceasca, sa fie serios, sa traga tare acum, ca poate la un moment dat vine oportunitatea si face ceva pe cont propriu. 

Jon, se intoarce din anul de calatorie, face facultatea, si incepe si el sa munceasca. sustinut de parinti, strange niste bani, imprumuta bani de la stat, fiind tanar, statul ii ajuta daca vor sa devina antreprenori. El este multumit acum. S-a maturizat armonios, a vazut ce era de vazut, a capatat o experienta, si acum isi deschide o afacere. Are fonduri suficiente sa isi sustina afacerea pana incepe sa produca. Fiind baiat istet, cum am zis la inceput, neavand grija zilei de maine, reuseste. In 2-3 ani, are o firma mica, dar sustenabila. 

Ionel, munceste deja de ceva ani, nu a apucat sa calatoreasca, nu a apucat sa vada lumea asa cum si-ar fi dorit, nu a apucat sa faca lucruri care poate l-ar fi ajutat sa nu mai aiba gustul acela amar in gura, precum ca isi traieste viata degeaba. Prinde in sfarsit o oportunitate, are niste bani stransi, face si un credit mic, si risca tot pe afacerea lui. Aici in cazul acesta intervine statul care ii da la gioale din prima. Autorizatii peste autorizatii. scapa fara sa dea spaga, dar intervin taxele pe care trebuie sa le plateasca. ii merge, dar e la limita. e stresat, ingrijorat, si din cand in cand il vezi ca ii piere zambetul si privirea i se duce undeva. grijile, il ajung. 

Jon. Afacerea lui merge, a ajuns si el la o varsta, are 28 de ani. a vazut lumea, s-a distrat, a invatat, a facut afaceri, acum se gandeste sa deschida inca o afacere, cu banii din prima, dar se gandeste si la o familie. are casa lui, masina, tot ce trebuie. este relaxat, nu mai are apucaturi de hoinar, pentru ca si le-a satisfacut la timpul la care era cazul. 

Ionel. Afacerea lui fluctueaza. Trage de ea. O impinge, si o sustine. Este viata lui. Se gandeste ca daca nu merge trebuie sa o ia de la inceput. Alt job, alt patron, alta viata. Se gandeste si ca ar vrea sa calatoreasca, sa faca nebunii, sa faca sporturi extreme, si se gandeste cu regret, ca se sacrifica el, si ca el, le va oferi copiilor lui aceste lucruri. Se gandeste si el la o familie, ca si el are o varsta, si el aree 28 de ani. nu isi permite o casa, iar masina este in leasing, si rata creste. rata la creditul facut pentru infiintarea firmei creste si ea. 

Aici opresc povestea mea. Voi unde va regasiti ? Nu am scris ca sa ma plang. Nu ma plang. Desi sunt in situatia lui Ionel, si l-am cunoscut si pe Jon. De cand m-am intors a doua oara din norvegia am vrut sa scriu asta, dar nu am avut timp. 

Nu vreau sa trag concluzii, astea le poate trage fiecare. Vroiam doar sa arat niste asemanari si niste diferente. Poate si din cauza asta nu am mers la vot. In 19 ani se pot face multe dragii mei. 

Cu respect, 

 

Mihai Tudorica aka Ionel Popescu

wtf ?

Trebuia sa fie un post binedispus, asa cum eram eu dimineata cand m-am trezit. Imi era frig cand m-am trezit si am zis da …in sfarsit …se racoreste, de azi e bine , din toate punctele de vedere.

Am plecat spre birou, zambind, nu mai este chiar asa de mult trafic, am mers mai repede, am ascultat Carcotasii …ce bine ca s-au intors.

Am ajuns la birou si am deschis calculatoarele. Asistenta mea e in concediu. S-a maritat sambata asta. Casa de piatra si restul urarilor le-am facut la nunta!

Am verificat mailul. Prima lovitura. Nu am primit raspuns la mailurile asteptate. Norvegienii nu se dezic . se misca incet. Poate asa trebui sa fac si eu. Sa nu le raspund la mailuri.

A doua lovitura . Am primit cereri pentru ingineri. Am intrat in calculatorul ei in baza de date. Varza. Greseala este a mea , ca nu am verificat mai devreme . Vom remedia.

A treia lovitura . Am verificat contul firmei. Asteptam sa intre niste bani. De vinerea trecuta. Nu au intrat . Trebuie sa sun sa vad ce se intampla. Ne-au dat peste cap toate planurile cu intarzierea . Sunt obisnuit.

Problema nu sunt toate lucrurile astea. M-am obisnuit sa nu mearga cum ar trebui. M-am obisnuit sa preaiau lovituri. De aproape un an le iau. Una dupa alta.

Schimbari de planuri, probleme, neprevazutul este acolo, si cand cred ca toate incep sa mearga , mai imi tragee cate una.

Problema este ca le preiau singur. Am descoperit ca nu am pe nimeni care sa ma ajute sa atenuez din socuri. Asociatii mei , unul dintre ei imi este bun prieten de 15 ani , este plecat in Bucuresti, s-a mutat acolo. Ii este greu si lui , si incerc sa il inteleg. Celalalt, imi este verisor, si prieten. Tocmai ce s-a intors din China . A fost plecat pentru 3 saptamani, si inca nu si-a revenit. Lui oricum nu pot sa ma plang . Nu este genul care sa te asculte . Si oricum si el are problemele lui. Nu are timp de ale mele.

Prieteni nu prea mai am. Schimbarile din viata mea au facut astfel incat sa pierd ceva prieteni. Mutarea in Bucuresti i-a indepartat pe cei din Constanta. Mutarea din Bucuresti in Constanta inapoi, m-a facut sa pierd prietenii din Bucuresti.

Si vine intreabarea …wtf ? pentru ce ? de ce ? Sunt genul care are nevoie de o motivatie mai mare decat “fac asta pentru mine” , eu trebuie sa fac pentru cineva. Ma simt mult mai bine cand fac ceva pentru cineva decat pentru mine. Intotdeauna am avut rezultate mai bune in situatia asta.

Si acum , sunt pus in situatia inedita de a face pentru mine, si mai mult, de a fi consecvent in activitati. Unul dintre marile mele defecte este acela ca nu sunt consecvent. Caut altceva in momentul in care rutina ma prinde. Alt job, alt domeniu daca se poate. Asa am trecut de la televiziune, primul meu job, la vanzari in distributie, la asigurari – vanzari si rezolvare daune, la fundraiser pentru un ONG mare , la manager de marketing , si ultima provocare a fost firma. Este in continuare , insa rutina ma prinde incet incet , si simt ca singur nu fac fata.

Poate parea ca ma plang, nu ma plang . Constat . Si le scriu pe blog, care a devenit se pare , cel mai bun prieten al meu . Din pacate. Si implicit si voua , care ma cititi din cand in cand si care probabil acum asteptati sa postez un alt “de prin mailuri adunate” , si uite ca nu a fost asa.

Cineva , persoana importanta in viata mea, mi-a spus ca eu sunt facut pentru a trai in cuplu. La momentul respectiv am negat vehement. Dar cred din ce in ce mai mult ca avea dreptate. Sigur avea dreptate. As vrea sa o intreb mai multe, dar nu mai vorbim. As vrea sa vorbim dar nu stiu de unde sa incep.

O alta poveste cu talc …

Poveste

O femeie bătrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băt, si le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa. La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumătate de apă. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rău ca nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!
După 2 ani de asa zisă nereusită, după cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor: “Mă simt atât de rusinat, pentru ca această crăpătură face ca apa sa se scurgă pe tot drumul până acasă!” Bătrâna a zâmbit, “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insă pe cealaltă nu?” “Asta pentru ca am stiut defectul tău si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi.De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospătează casa.” Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crăpăturile si defectele ne fac viata împreună atât de interesantă si ne răsplătesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoană asa cum este si să căutăm ce este bun in ea.

Dragii mei prieteni mei: va urez sa aveti o zi bună si nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastră a drumului!

Morala: Crăpătura vasului nu înseamnă sfârsitul, ci o posibilitate de a face ceva diferit! Numărati-vă binecuvântările…..!!

poveste cu talc …

O poveste primita de la o prietena foarte buna, si de care am dat rascolind prin inbox dupa alte lucruri. Mi se pare interesanta, chiar daca sa zicem ca nu sunt o persoana religioasa / credincioasa , cred ca intr-adevar cateodata nu avem timp sa ne oprim sa vedem si lucurile importante pe care le pierdem.

A young and successful executive was traveling down a neighborhood street, going a bit too fast in his new Jaguar. He was watching for kids darting out from between parked cars and slowed down when he thought he saw something. As his car passed, no children appeared. Instead, a brick smashed into the Jag’s side door! He slammed on the brakes and drove the Jag back to the spot where the brick had been thrown. The angry driver then jumped out of the car, grabbed the nearest kid and pushed him up against a parked car, shouting, “What was that all about and who are you?
Just what the heck are you doing?
That’s a new car and that brick you threw is going to cost a lot of money.
Why did you do it?”
The young boy was apologetic. “Please mister … please, I’m sorry… I didn’t know what else to do,” he pleaded.
“I threw the brick because no one else would stop…”
With tears dripping down his face and off his chin, the youth pointed to a spot just around a parked car.
“It’s my brother,” he said.
“He rolled off the curb and fell out of his wheelchair and I can’t lift him up.”

Now sobbing, the boy asked the stunned executive, “Would you please help me get him back into his wheelchair? He’s hurt and he’s too heavy for me.”
Moved beyond words, the driver tried to swallow the rapidly swelling lump in his throat. He hurriedly lifted the handicapped boy back into the wheelchair, then took out his fancy handkerchief and dabbed at the fresh scrapes and cuts. A quick look told him everything was going to be okay.

“Thank you and may God bless you,” the grateful child told the stranger.
Too shook up for words, the man simply watched the little boy push his wheelchair-bound brother down the sidewalk toward their home. It was a long, slow walk back to the Jaguar. The damage was very noticeable, but the driver never bothered to repair the dented side door. He kept the dent there to remind him of this message: Don’t go through life so fast that someone has to throw a brick at you to get your attention!

God whispers in our souls and speaks to our hearts. Sometimes when we don’t have time to listen, He has to throw a brick at us.

It’s our choice: Listen to the whisper … or wait for the brick!